Teo Trandafir (1)
Actualitate
Teo Trandafir / Foto: Facebook

Teo Trandafir, despre cumpăna vieții ei. Luni întregi în spital, cinci anestezii generale, comă: "Eram convinsă că nu voi mai vorbi"

Sunt experiențe după care te întorci la viața pe care o aveai înainte și experiențe după care trebuie, într-un fel, să înveți din nou să trăiești. Pentru Teo Trandafir, boala care a dus-o în 2011 într-un spital din Viena a făcut parte din a doua categorie.

Au trecut 15 ani de când prezentatoarea tv a fost diagnosticată cu pancreatită acută și a început una dintre cele mai grele lupte ale vieții sale. Ceea ce la început fusese descris drept o formă de severitate medie a bolii s-a complicat. Au urmat o infecție, intervenții chirurgicale, Terapie Intensivă și o perioadă de comă indusă. În total, Teo avea să petreacă aproape patru luni la clinica AKH din Viena. Ani mai târziu, cifrele și diagnosticele spun însă numai o parte a poveștii.

Invitată în podcastul Vorba lu' Jorge, Teo a vorbit despre lucrurile pe care niciun buletin medical nu le putea descrie atunci: cum este să stai săptămâni întregi fără să te poți ridica din pat, să depinzi de altcineva pentru cele mai elementare gesturi, să nu mai știi dacă poți vorbi și să descoperi că bucăți întregi din propria memorie au dispărut.

Și, poate cel mai tulburător, a povestit ce își amintește din perioada în care era în comă.

Citește și: Bianca Brad, mesaj emoționant pentru femei, după ce s-a vindecat de cancer: „Frica este cel mai mare dușman al tău”

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

100 de zile la pat: "Eram convinsă că nu voi mai vorbi niciodată"

Una dintre cele mai puternice amintiri ale lui Teo nu este despre o operație, ci despre o asistentă. Prezentatoarea povestește că a stat aproximativ 100 de zile fără să se ridice din pat. Nu putea merge singură la baie și nu se putea spăla. Personalul medical îi făcea igiena chiar acolo, cu ajutorul unui dispozitiv special.

Într-o dimineață, una dintre asistentele care o îngrijeau i-a cerut, mai mult în glumă, să-i spună măcar o dată "mulțumesc". Numai că Teo era convinsă că nu mai poate vorbi.

„Eu am stat în același pat 100 de zile. Nu m-am dat jos din pat deloc, deloc. Acolo îmi făceau și baie, puneau un dispozitiv special, din plastic, și mă spălau acolo și pe păr, și peste tot”, își amintește ea.

Apoi reproduce vorbele asistentei Tatiana: „Eu vin, te spăl, te fac boboc, bă, o dată să îmi spui și mie Mulțumesc”.

Pentru femeia care își construise o întreagă carieră prin voce și prin capacitatea extraordinară de a vorbi cu oamenii, frica avea o semnificație aparte: „Eu eram convinsă că nu mai pot vorbi deloc. Credeam că mi-a luat Dumnezeu darul. Eram convinsă că nu voi mai vorbi niciodată”.

A așteptat ca asistenta să plece și a încercat. Sunetele pe care a reușit să le scoată au fost slabe, aproape imposibil de înțeles. Asistenta le-a auzit însă și s-a întors spre ea. I-a răspuns: "Cu plăcere". Un schimb de numai câteva cuvinte care, pentru Teo, a însemnat enorm: „Băi, s-ar putea să am voce din nou, deși eu eram convinsă că aia a fost. Credeam că am dinții ca niște scobitori puțin alungite și gura ca o ușiță de casetofon. În capul meu, gura mea era decupată. Ce se întâmplă în capul unui om sedat... ”.

Ce se întâmplase, de fapt, cu Teo Trandafir

Teo Trandafir (2)
Teo Trandafir / Foto: captură YouTube

Gravitatea bolii din acea perioadă nu este doar o amintire relatată retrospectiv de prezentatoare. Toate informațiile de la acea vreme arată cât de complicată devenise situația. Teo fusese internată inițial la Spitalul Elias din București, iar pe 11 ianuarie 2011 a fost transferată la AKH Viena. Diagnosticul comunicat atunci era pancreatită acută de severitate medie. Inițial, medicii austrieci au optat pentru tratament și proceduri endoscopice, nu pentru operație. La un moment dat se vorbea chiar despre posibilitatea externării. A apărut însă o complicație septică, iar starea generală s-a deteriorat.

Pe 24 februarie, Teo a trecut printr-o intervenție chirurgicală majoră, potrivit știrileprotv.ro de la acea vreme. Potrivit comunicatului AKH de la acea vreme, medicii au îndepărtat părțile necrozate ale pancreasului și au efectuat drenaj și lavaj al cavității abdominale. Câteva zile mai târziu, spitalul anunța că pacienta se confrunta cu o pancreatită necrozantă severă și se afla în comă indusă la Terapie Intensivă. Medicii precizau că boala avea o evoluție imprevizibilă și putea pune viața în pericol.

La sfârșitul lui martie a fost necesară o nouă intervenție pentru îndepărtarea altor zone de necroză și țesut infectat din abdomen. Abia pe 20 aprilie, după aproape patru luni petrecute la Viena, Teo s-a întors în România.

Citește și: "Viața bate filmul. Am cancer la sân. Am intrat în metastază". Alina Pușcău începe un tratament revoluționar în L.A.

"Nu știam nimic despre mine". Lupta nu s-a terminat când a deschis ochii

Supraviețuirea a fost doar primul pas. Teo povestește că după perioada de boală, sedare și multiple intervenții sub anestezie generală a descoperit că memoria nu mai funcționa așa cum o știa. Mai mult, unele goluri nu s-au umplut niciodată.

„M-am trezit într-o dimineață și mă întrebam cum mă cheamă, dacă sunt femeie sau bărbat, dacă am copii, părinți. N-am răspuns la niciuna dintre întrebările astea. Panică, panică. Toate astea în capul meu, evident. (...) Am așteptat 24 de ore și mi-a apărut o poză mare sub care scria George Clooney și era George Clooney. Și m-am agățat de asta cu tot ce eram, că aveam o informație despre un om. După aia mi-am dat seama de ce George Clooney, că m-am gândit mereu că zâmbetul ăla pe o parte așa seamănă cu al lui Răzvan Exarhu, la care mă gândeam, de fapt, cel cu care sunt prietenă de la 15 ani. M-am agățat de Răzvan Exarhu, de George Clooney, ca să ajung la mine. Eu nu știam nimic despre mine și multe dintre lucrurile care mi se întâmplaseră până atunci s-au dus. Sunt oameni cu care mă întâlnesc și îmi sar de gât cu drag și eu nu știu cine sunt nici azi”, mărturisește ea.

Alte lucruri au trebuit pur și simplu învățate din nou: „Am recuperat, am învățat din nou culorile, am învățat numerele, textele Beatles, am luat-o de la început”.

Teo pune problemele de memorie pe seama perioadei extrem de dificile prin care trecuse și a celor "cinci anestezii generale într-o lună și jumătate. Nu se face așa ceva, nu ai cum să anesteziezi general un om, într-o lună și jumătate, de cinci ori. Dar oamenii au zis că oricum mor, măcar să facă tot ce pot".  Cert este că recuperarea a însemnat pentru ea mult mai mult decât vindecarea unei răni. A însemnat reconstruirea propriei lumi.

Cum își amintește Teo Trandafir neputința fizică din cele mai grele luni ale vieții sale

Există și o altă parte a experienței pe care Teo nu o cosmetizează. Durerea. Nu vorbește numai despre intervențiile chirurgicale, ci despre ce face corpului faptul că rămâne imobilizat atât de mult timp.

„Știi care e cel mai rău moment? Faptul că tu stai pe spate. Nu te doare neapărat operația, care la mine e uriașă, te doare spatele, cervicala și capul. Nu poți să te miști. O oră-două, o zi-două, încep niște dureri”, spunea ea în discuția cu Jorge.

La un moment dat, medicii au întrebat-o ce o doare. Răspunsul ei a fost simplu: "Organismul. Și mi-au pus un triunghi care cobora, astfel să pot un pic să mă ridic în mâini. Când am venit acasă nu mai aveam ăla, a trebuit să montez. Am căzut lângă pat, nu ajungeam la telefon. M-am prins de ăla, m-am ridicat, am dat un picior jos și m-am trezit între pat și calorifer, în imposibilitatea de a ajunge la telefon. Atunci am început să plâng și am zis că asta am ajuns".

Citește și: Irinel Columbeanu a acumulat datorii de 5.000 de euro la azil. Un român a venit special din SUA pentru a-i plăti restanțele

Experiența pe care Teo o descrie ca pe o întâlnire la granița dintre viață și moarte

Teo păstrează și amintiri pe care nici ea nu știe exact unde să le așeze în cronologia medicală a acelor luni. Una dintre ele este legată de oamenii aflați în același salon. „Nu știu, cred că eram în comă, nu-mi dau seama în ce fază a ei, și am auzit clar strigându-se «Oana, Oana!», în limba română”.

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

Vedeta spune că a asociat vocea cu una dintre pacientele din salon și cu ultimele momente ale acesteia, dar sunetul i-a rămas în memorie.

La fel s-a întâmplat cu muzica. Apropiații îi puneau melodii la ureche folosind un telefon, iar dintre toate, spune ea, exista o trupă pe care reușea să o recunoască. „Îmi puneau Taxi la ureche, pe telefon. Singura trupă pe care am înțeles-o a fost Taxi”.

Există însă o amintire și mai profundă. Teo povestește că, în perioada în care era inconștientă, s-a văzut într-un spațiu complet alb: „Am auzit la un moment dat o voce, eram într-o cameră albă ca laptele, o ceață densă. Eu eram în comă, de fapt. Am auzit o voce și eu am început să fac mișto: «Doamne, dar nu mai moare nimeni pe aici, să fac și eu conversație?»”.

Spune că răspunsul pe care l-a auzit a fost: „Nu, Teo. Prin asta trebuie să treci singură". "Și cine o fi fost, nu pot să garantez că era Dumnezeu, că nu l-am văzut”, spune Teo.

Apoi a pus întrebarea care spune probabil cel mai mult despre starea în care ajunsese: „Cum fac să vin la Tine? Că stau aici să ce?! Și mi-a explicat cum se moare”.

În amintirea ei, răspunsul a luat forma unei imagini. O câmpie irlandeză, un pârâu cu apă perfect limpede și senzația de a te așeza în apă și de a te lăsa purtat. Pentru ea, momentul a rămas incredibil de viu: „A doua zi dimineață, la 6:15, m-am trezit. Zic: «Mersi, Doamne»”.

Teo Trandafir s-a întors în România pe 20 aprilie 2011, după aproape patru luni de spitalizare la Viena. Problemele medicale nu se încheiaseră definitiv. În același an a revenit la AKH pentru o altă intervenție, necesară din cauza unor complicații postoperatorii. Dar trecuse de perioada critică.

Astăzi, când se întoarce cu memoria la acele luni, povestea ei nu mai este doar despre pancreatită. Este despre pierderea controlului asupra propriului corp. Despre momentul în care vocea care îi construise cariera părea să fi dispărut. Despre oameni pe care nu-i mai recunoștea și melodii pe care trebuia să le învețe din nou. Despre credință și despre o experiență din comă pentru care nici ea nu pretinde că are toate explicațiile. Și este despre lucrurile aparent neînsemnate care, într-un asemenea moment, devin uriașe. Un "mulțumesc" rostit cu greu. O asistentă care îl aude. Un cântec pe care îl recunoști. Un vers care revine în memorie. Și, într-o dimineață, la 6:15, faptul că deschizi din nou ochii.

Intrebarea zilei

Este normal ca bunicii să intervină în educația copiilor?

Partenerii Nostri